Pentru puțini oameni contează povestea din spatele ceasului strălucitor așezat perfect în cutia sa. Evident, de fiecare dată îmi doresc să ajung în acel punct final – este mica mea victorie de ceasornicar – dar drumul până acolo este mult mai fascinant. Acel proces invizibil rămâne, de fapt, motivul principal pentru care am ales să construiesc ceasuri.
Timpul oprit în loc și meditația mecanică
În mod paradoxal, în atelierul Cronometric, timpul pare că se oprește. Nu ai voie să-i permiți să pună niciun fel de presiune asupra ta. Răbdarea, liniștea, stăpânirea de sine și finețea absolută sunt atributele esențiale atunci când te așezi la bancul de lucru și pătrunzi în această lume.
De exemplu, pentru a monta secundarul – o piesă uneori mult mai subțire decât un ac – trebuie să îmi încetinesc respirația și aproape să îmi imobilizez mâinile, totul pe fundalul discret al muzicii. De deasupra biroului, în lumina puternică a lămpii, sunetul metalic al pensetei îmi însoțește fiecare mișcare precisă. Mintea intră deopotrivă într-o formă de meditație, într-o armonie deplină cu microelementele acestui univers securizant.
Lupta cu inamicul nevăzut
De multe ori, însă, trebuie să înfrunt un inamic extrem de perfid: praful. Un singur firicel, pe care ochiul liber abia dacă îl poate percepe, poate distruge un efort îndelungat. De aceea, verific cadranul de nenumărate ori sub lupă înainte de a închide carcasa și de a presa geamul de safir.
Pentru a garanta un mediu imaculat, mă bazez pe un sistem pneumatic dual la nivelul bancului de lucru, acționat precis la pedală. Folosesc peria pe vacuum pentru a extrage și cele mai fine particule, urmată de capătul ascuțit care suflă un jet de aer pentru a lăsa interiorul absolut curat.
La final, după toată această tensiune a perfecțiunii, nimic nu se poate compara cu satisfacția pe care o simt auzind clicul mecanic final. Este sunetul care îmi confirmă că pot trimite în lume o nouă „vietate” gata de purtat!